Înainte de a strâmba din nară ”băăăh, s-a stricat și chinezu...”, ai puțintică răbdare. Să îți raportez de ce sunt un fan irefutabil al întrebărilor numinoase.
Că io așa le zic. De la numinos. Care înseamnă ”a face semn” sau (preferatul meu) ”a fi chemat”. Bine, sunt mai multe interpretări ale termenului. Unele mi se par alucubrante. Dar, la baza latină, înseamnă cam ce am zis mai sus.
”De ce avem nevoie de cultură” este în creierii capului meu o întrebare numinosă. Pentru că mă pălește de două ori: 1. îmi face semn să mă aplec asupra chestiunii 2. mă cheamă să îmi dau răspunsuri.
Și îți zic cu o mâne pe inimă, cu una pe tastatură și cu una la cozorocul ontologic: răspunsurile la aceste întrebări numinoase sunt fenomenale pentru trăitul mai bine în viața ta. Mă rog de la o vârstă încolo.
O să îți mai tot zic despre ce întrebări numinoase mă jmirgheluiesc din când în când. Că simt intens că ajută. Pe mine, pe tine, pe alții, depinde de cartier, știi cum zic.
Întrebarea asta cu cultura, de o numinozitate deșănțată, mi-a venit când am avut ocazia prilejului de a săvârși o vizită informală prin câteva locații unde se întâmplă monumentala ispravă culturală George Enescu Festival.
Ocazie cu care am realizat multe lucruri. Cât de holistică este toată chestiunea. Cât de mult înseamnă locațiile unde se întâmplă, oamenii care se ocupă pe căprării (și sunt 8976567 de căprării la un festival), chichițele legislative (faza cu drepturile de autor pentru ce se cântă este de domeniul basmului sinistru...) și alte jdemii de mici, dar deloc mari variabile. Care toate contribuie la reușita festivalului.
Am făcut un filmuleț din acest scurt periplu. O să vezi frânturi, ca să le zic așa, din Ateneul Român, din Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti și din Sala Radio.
Despre alte gânduri care m-au încercat, o să mai revin io p-acilea. Că încă le rumeg. Și mai durează un pic până le aburc în telefericul numinozității, știi cum zic.
Aia zic.