Lacrimile unui CEO

A fost șef în ultimii aproape 20 de ani. La nivel înalt. La vârf.

În ultimii 8 ani a condus trei companii mari. Din postura de CEO.

A fost dat afară de pe o zi pe alta. Sigur, cu compensații, cu de alea de și le-a negociat ca lumea.

Dar șocul pe care l-a resimțit în plan emoțional a fost unul teribil.

În prima lună de la demitere, a tot clocit planuri de răzbunare împotriva fostei sale companii.

În a doua și în a treia lună și-a zis ”dă-i dreaqu” și s-a pus pe călătorit.

În a patra lună a început să își pună întrebarea ”și acum ce fac?”.

În a cincea lună a aruncat prin stânga, prin dreapta informația că e ”disponibil pentru un nou proiect”. Nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu l-a sunat. Nimeni nu l-a contactat.

În a șasea lună a început să intre în panică. Nu de frica banilor. Avea cât să o ducă bine încă mulți ani. Dar începea să se simtă fără rost.

În a șaptea lună s-a gândit să se apuce de antreprenoriat. A vorbit cu câțiva amici antreprenori, ca să înțeleagă perspectiva lor. Și a decis: nu i se potrivește, nu are apetența pentru risc atât de mare.

În a opta lună a intrat în depresie. A ajuns pe medicamentație. Era rău de tot.

În a noua lună, și-a luat inima în dinți și a sunat la o firmă de head hunting. La un număr al unei persoane recomandată de un prieten bun. S-a prezentat și, în mintea lui, s-a așteptat să fie recunoscut.

- Cine ziceți că sunteți? a fost răspunsul.

Și-a repetat numele.

- Stați să notez.

A închis. Și a început să plângă. A simțit că e un nimeni. Dacă nici măcar o firmă de head hunting la nivel înalt nu știa cine este... După atâția ani în care a fost CEO la firme mari de pe piață...

În a zecea lună a cerut ajutor. Întâi de la un terapeut. Apoi de la un coach. Apoi a început să meargă la consultață pe tot felul de domenii mai nișate (la mine a ajuns, prin recomandare, pentru construcția de brand personal).

Acum, după 12 luni de când a fost dat afară (el tot așa zice, refuze orice sinonim) e mai bine. Mai echilibrat. În etapa în care și-a dat termen de încă un an de zile ca să decidă care este următorul pas în cariera și în viața lui. Dar să o facă rațional. Strategic. Nu cu spaimă. Nu din disperare.

Timp în care face ce nu a făcut niciodată: cere ajutor. Întreabă. Își expune punctele slabe. Pentru că a învățat că, deși există unii care abia așteaptă să te lovească acolo în punctele alea, cei mai mulți din jurul lui vor să îl ajute. Tocmai pentru că le-a arătat punctele lui slabe.

Puterea de a-ți recunoaște slăbiciunea este, probabil, ceea ce face diferența dintre un leader puternic și unul slab. În același timp, dacă tot ce faci este să îți arăți slăbiciunile nu te face mai puternic, ci doar mai expus, știi cum zic...

Aia zic.